Paşte în Pirin

Multă vreme, despre George Topîrceanu nu am ştiut decît ceea ce se preda în şcoală, fără să se insiste prea mult asupra sa: ,,Balade vesele şi triste”, mai ales cea a greierului mic şi a chiriașului grăbit, prietenia cu Otilia Cazimir şi cam atît. Pînă într-o zi, cînd am intrat în muzeul George Topîrceanu din Iaşi. Am dat aici peste un muzeograf pasionat, ce mi-a vorbit cu mult entuziasm despre multiplele fațete ale autorului. Printre altele, am aflat că omul fusese combatant în cel de-al doilea razboi balcanic, apoi în primul război mondial, participant la celebra luptă de la Turtucaia, în urma căreia a cazut prizonier la bulgari şi în care calitate s-a perindat timp de 2 ani prin diversele lagăre risipite pe la poalele sau în cuprinsul munților Rodopi, Pirin – Planina. Şi am mai aflat că a şi transpus o parte din experiențele sale în cîteva lucrări de memorialistică. Astfel iluminat, am ieșit cu gîndul să-mi procur respectivele scrieri (Amintiri din luptele de la Turtucaia / În gheara lor -Amintiri din Bulgaria şi schițe ușoare ). Am sfîrşit prin a lua opere complete. Am ajuns la fel ca muzeograful.

,,Muntele Pirin se înalță singuratic şi pustiu în mijlocul Macedoniei pietroase. Acolo, în cîteva bordeie săpate pe o coamă îngustă de plai, se adăposteau doisprezece prizonieri cu două caraule, ca să păzească de surpături un drum de car, spînzurat şi răsucit ca o panglică de după coastele pîntecoase ale muntelui.

Pustiiți încă de pe toamnă, fără să mai vadă pe nimeni, oamenii noștri pierduseră de la o vreme rostul calendarului şi al sărbătorilor. Numai bulgarul cu provizii, trecînd spre Nevrocopole o dată pe săptămână, îi chema devale cu un chiot lung şi le lăsa cîțiva pumni de mălai. Dar fiindcă nu ştia româneşte, vorbea puțin şi se uita totdeauna posomorît, cu ochii lui ca doi solzi de peşte, sub sprîncene stufoase de cînepă.

Prin părțile acelea vremea merge anapoda. Jos pe valea Strumei, în grădinile ,,machedonților”, oamenii noștri văzuseră cu adîncă mirare ardei verzi şi castraveți la Sfîntul Dumitru, priviseră uimiți o mirişte de orez spre mlaștinile rîului şi fiecare îşi tăiase o țigaretă din mlădițe curate de smochin. Sus, pe coastele arse de soare ale Pirinului, toporaşii înfloresc în umbra tufelor cu mult înainte de Crăciun. Fagii mărunți nu mai aşteaptă pe Sfîntul Gheorghe să le plesnească mugurii cu biciul său cel sfînt. La începutul lui februarie codrul e încheiat. Fluturi galbeni-verzui, ca frunza tînără care tremură în lumină, sug mustul parfumat şi dulce din bănuții de aur ai papadiilor, şi din floarea paștelui mică şi albă ca un fulg întîrziat de ninsoare.

Amăgiți de aceste arătări prea timpurii ale primăverii, oamenii nu se mai puteau dumiri: pierduseră socoteala lunilor şi, abia la cîteva săptămâni după Crăciun, se credeau în pragul verii.

Mai amărît din această pricină decît toți era unul Toader Căpuzaru, de pe Argeș în sus,- un om puțintel la trup, cu ochi mari şi isteți care îi luminau în fiecare clipă fața încrețită de gînduri multe. Căpuzaru ținea morțiș să  prăznuiască sărbătorile după datină. Grija lui de fiecare zi era să ştie: cînd pică Paștele anu’ acesta? N-avea cine sa-l dumirească. Caraulele erau turci. Dormeau toată vremea la soare ori şedeau de vorbă pe limba lor. De unde să cunoască pagînii sărbătorile noastre?… Departe, în fundul văii, se zărea un sat prăpădit, – o mînă de case în jurul unei bisericuțe, – dar pînă acolo era cale de mai bine de o zi cu piciorul şi Căpuzaru ştia că dacă te prind jandarmii şi nu poți să le dai răspuns, te împușcă fără multă judecată.

– Măi fraților, ce ne facem noi? Iaca trec Paștele şi noi habar n-avem… S-a mai pomenit una ca asta?

Tovarășii lui tăceau. Se uitau numai fără nădejde spre miazănoapte, spre culmile rămuroase şi negre ale Rodopilor, şi scuipau cu năduf.

Dar într-o dimineață, plină de ciripitul cintezelor şi dulce luminată de soare, Căpuzaru, ieșind ca de obicei deasupra dîmbului ca să asculte dacă mai bate tunul cel mare spre Belaşita, se coborî şi spuse tovarășilor săi:

– Sa ştiți că azi e Duminica Floriilor… Mi s-a făcut mie aşa un semn… Az-noapte am visat că strîngeam mîțişori de răchită pe malul rîului, cu popa Nae… Țineți minte că e așa cum vă spui, – Paștele pică de azi într-o săptămână. O să fac rost de ouă, să ciocnim şi noi ca toți creștinii…

O săptămână întreagă s-au gătit. Într-o hoagă cu ferigă, tîşnea o şuviță de apă din inima stîncii. Acolo s-au spălat toți şi s-au privit în oglinda pîrîului. Dintr-un pîlc de brazi tineri, agățați sub fruntea prăpăstioasă a Pirinului, Niță grănicerul a cărat în spate cîteva croşnii de ramuri verzi, cu care şi-au împodobit bordeiele. Şi în fiecare seară Căpuzaru se întorcea trudit şi zgîriat, cu ouă sălbatice în căciulă. Ouă pestrițe de hultan, mai-mai ca cele de găină, ouă de cocoşari şi de sturz, de gaiță şi de sfrancioc, galbene cu picățele ruginii, ouşoare de mierlă, verzi la coajă ca cele de rață… şi altele mari ca de biblică, pe care zicea că le găsește sub răgălii, în cuibare de frunze veştede. Dar n-avea cu ce să le boiască. Şi fiindcă era păcat să le lase albe de Paşti, le-a fiert cu scoarță proaspătă de arin, şi din zeama neagră şi amară ouăle au ieșit cernite, la fel cu sufletul lor necăjit.

Sîmbătă seara s-au adunat toți în jurul unui foc de vreascuri, să vegheze în noaptea Învierii. Aşteptau în tăcere. Se uitau țintă la para focului, cu brațele împreunate peste genunchi, cu ochii împăienjeniți de amintiri şi de lacrimi.

– Măi fraților, dac-o fi să mor şi eu prin pustietațile astea, v-aş ruga să mă îngropați cu fața către Argeș, – zise unul într-un tîrziu. Apoi, ca şi cum ar fi vrut să se scuture de un gînd hain, se ridică iute şi se uită în întuneric, spre satul depărtat din vale; dar nici o lumină nu se vedea într-acolo.

De la o vreme focul adormi sub spuză şi cerul se arătă plin de licăriri. Drept pe vîrful Pirinului, Caru-mare stătea cu oiştea înfiptă între două stînci negre, iar de astălaltă parte peste largul văii, cele trei stele mari ale Rariței ardeau ca trei făclii deasupra abisului.

Era miezul nopții, Căpuzaru aprinse o țandără subțire de bora, îmbibată de rășină, şi ridicînd-o deasupra capului, strigă:

– Christos a-nviat, fraților!

Atunci cu toții îşi aprinseră lumînările de brad, anume pregătite şi pe cînd turcii, treziți din somn, își sticleau spre ei din umbră ochii mirați, – în tăcerea nopții, pe vîrful muntelui străin, glasurile lor răsunară înfiorate: ,,Christos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcînd”…

După zile însorite şi pustii şi nopți răcoroase care le aduceau din văi lătratul şacalilor, odată, la amiază, un convoi lung de cară cu provizii trecu de la Nevrocopol spre front, pe drumul de sub coastă.

Cărăuşii fluierau pe lîngă boi, aruncînd priviri piezişe spre dîmbul înalt, de unde cu mult interes îi priveau ai noştri.

-Măi, care din voi ştie româneşte? strigă Căpuzaru înfipt în vîrful dîmbului.

Un plugar bătrîn îi răspunse:

– Eu ştii româneşte. Ce vrei?

– Christos a înviat!…îi strigă Căpuzaru.

Bulgarul îl privi cu luare-aminte; scuipă apoi într-o parte, își îndesă şapca pe ochi şi răspunse:

– N-a înviat, măi rumânule. Cine ți-a spus ție c-a înviat? O să înviască el peste trei sedmițe… Şi fără să-i mai dea vreo lămurire, îşi văzu de drum.

Oamenii se întoarseră trişti la bordeie. Căpuzaru tăcea, cu ochii în pămînt…

În liniştea zilei, peste piscurile de cremene pustie, păsări străine pluteau ca de obicei, în zbor lin, spre miazănoapte, spre țară…”

(George Topîrceanu – În gheara lor)