Gînduri la scoarța copacului

În anul covidului am avut privilegiul să zăbovesc la umbra unor exemplare extraordinare de arbori multiseculari, adevărați ultimi mohicani vegetali. Cu perspectiva omniprezentă a contaminării şi spectrul morții conturate mai puternic ca oricînd de către virusul în cauză, am găsit sub coroanele lor stufoase, acei stropi de linişte ce-i curgeau prin vene lui Lucian Blaga şi despre care vorbeşte în poezia Gorunul. În fond, o formă de a intra în contact cu veșnicia sau cu ideea de veşnicie, cäci într-acolo mă duce gîndul atunci cînd îmi plimb mîna pe scoarța crăpată în spatele căreia zăngănesc mute aproape o mie de inele de creştere anuală.

Stejarul de la Bogdăneşti (jud. Vaslui)

Răzbătînd din negura timpului pînă în zilele noastre, stejarul a adunat sub scoarța sa cenuşie, puternic crăpată şi groasă cît un lat de palmă, undeva la 500 – 600 de inele îngrămădite concentric unele-ntraltele, după legile mamei naturi. Fiind aşa de bătrîn, în jurul său s-au țesut multe legende legate de persoana lui Ştefan cel Mare, așa cum îi șade bine oricărui stejar multisecular de pe meleagurile Moldovei. Ceva mişcari de trupe turceşti sau moldoveneşti tot trebuie să fi fost pe lîngă el, ori poate oştenii lui Ştefan s-au odihnit la umbra lui sau poate chiar însuşi marele voievod s-a rezemat cu spatele de trunchiul său. Şi dacă există o mică posibilitate ca lucrurile acestea să nu se fi întîmplat întocmai, atunci cu siguranță stejarul a fost plantat de domnul moldovean sau măcar din ordinul său a fost sădit. Acest lucru se întîmpla pentru că uneori, pe cînd se înapoia ostenit din vreo campanie, Ştefan constata că nu are unde să se adăpostească de arşița soarelui, iar atunci repede dădea poruncă să se planteze nişte stejari, sub coroana cărora avea să adăsteze ulterior. Spre sfîrşitul domniei sale, ajunsese Ştefan cel Mare să stea la umbra stejarilor seculari mai ceva ca Mihai Eminescu sub teiul său celebru din Copou. În orice caz, povestea de viață a arborelui în cauză are şi cîteva accente dramatice cît se poate de concrete, căci iată, trupul său poartă adînc încrustate în el, urmele stihiilor dezlănțuite în înaltul cerului. Cîndva, un trăsnet puternic sau poate mai multe s-au abătut asupra sa, făcînd să-i plesnească scoarța de sus pînă jos, lăsîndu-i trunchiul despuiat pe o fîşie lată cam cît un spate de om. Coroana sa bogată, aparent intactă şi foarte frumos dezvoltată, încă mai ascunde unele ramuri înegrite de scrum, vitregite de flăcările ce porniseră să le mistuiască. Cu ce stoicism a suportat stejarul acesta străfulgerarea cerească! Mare minune că nu a fost cuprins de flăcari! 

Străjerii Tărîmului de Mijloc

Demult tare, pe cînd pămîntul Asiei vibra de tropotul cailor în cavalcada cărora mongolii îşi construiau imperiul efemer, pe teritoriul actual al țarii noastre, cumanii trăiau bine mersi laolaltă cu populația locală pe care o cam încălecaseră, ce-i drept, nebănuind urgia cumplită care urma să se abată peste ei în scurt timp. Mă refer la marea invazie mongolă din 1241. Ei, tocmai din acele vremuri tulburi, ceva viu a ajuns, în mod uimitor pînă la noi. Doi stejari magnifici s-au încăpățînat să înfrunte veacuri la rînd, pline de hazarduri şi vicisitudini. Aş zice că-i imposibil să nu te ducă gîndul la enții din ,,Stăpînul inelelor”, atunci cînd stai în preajma lor! Sînt cei mai bătrîni stejari din România, ba chiar şi din sud-estul Europei. Unu-i moldovean, Quercus robur get-beget, adică stejar pedunculat, localizat în județul Suceava, la Cajvana, iar altu-i ardelean, gorun de la Mercheaşa, în județul Braşov sau Quercus Petrea, cum îi zice pe limba moartă a romanilor. Sigur a fost şi unul muntean, dar ăsta s-a pierdut pe drum, mistuit cine ştie în ce împrejurări.
 Cel mai vrednic dintre cei doi (a se înțelege cel mai venerabil), este stejarul de la Cajvana. Are undeva la 850 – 900 de ani, o circumferință a trunchiului de peste 11 metri şi o înălțime de 23 de metri. A fost declarat monument al naturii de către Academia Română încă din 1942. Vîrsta i-a fost determinată în urma analizei cu radiocarbon a unor mostre de lemn provenite din interiorul unei mari scorburi pe care o are stejarul în trunchiul său. Un asemenea stejar n-avea cum să fie ratat de către Ştefan cel Mare în  deplasările sale. Astfel, în timp ce se retrăgea strategic cu oştenii săi, a poposit sub acest măreț arbore, unde s-a înfruptat dintr-un caşcaval uriaş pe care îl primise de la locuitorii acelui ținut. C-o fi mîncat repede, înghițind pe nemestecate ori c-o fi servit pe îndelete n-avem de unde şti, însă cert este că Ştefan a fost aşa de impresionat de caşcavalul respectiv, încît a hotărît ca numele acelei localități să fie Cajvana.  

Gorunul de la Mercheaşa are undeva tot pe la 800 de ani, însă vîrsta i-a fost stabilită prin estimare ochiometric – deductivă. Circumferința trunchiului este de 9,1 metri iar în înălțime s-ar ridica pînă la 21 de metri. A fost declarat monument al naturii şi arie protejată de interes local în 2012, în urma eforturilor asociației Carpaterra şi a primăriei Homorod. Are parte şi de un PR excelent, primind un nume cît se poate de elocvent – Bătrînul Carpaților. Există şi un eveniment sportiv – semimaraton GoRun, menit să sporească gradul de conştientizare a comunităților locale şi nu numai. Ce-ar mai fi servit Ştefan un gulaş unguresc sub gorunul ăsta, dar n-a fost să fie! 
Cei doi stejari îşi trăiesc batrînețile în chip destul de diferit. Cel moldovean este călcat într-una pe bătături, pardon, pe rădăcini, de către maşinile ce tranziteaza oraşul Cajvana pe drumul județean aflat la cîțiva metri de trunchiul stejarului. A mai şi avut nenorocul să fie trăsnit din înaltul cerului drept în moalele capului, în urmă cu 50 ani, fapt care s-a lăsat cu incendierea unei bune părți din coroana sa.
Cel ardelean o duce bine mersi, alături de alți frați de-ai săi, mai tineri, răzlețiți într-o foarte pitorească dumbravă. Am putea spune ca huzureşte, avînd o stare de sanatate excelentă şi nefiind afectat de activitatea antropică nesăbuită. 

Stejarul lui Cuza (jud. Botoşani)

Multă vreme după Stefan cel Mare pare că nici un domnitor n-a mai simțit nevoia să poposească sub coroanele arborilor seculari. Ai impresia că toți ceilalți domnitori care s-au succedat, au domnit peste cîmpuri cu lobodă. Abia peste vreo trei sute de ani, prin a doua jumătate a sec XIX, Cuza reluă obiceiul marelui domnitor moldovean. Se întîmpla în primul său an de domnie, în timp ce se afla la Botoşani, în vizită la aghiotantul său. La un moment dat, obosit fiind de atîta umblet incognito prin ținutul botoşanilor, simți nevoia să se odihnească la umbra unui gorun falnic, de vreo 300 de ani, aflat în apropierea mănăstirii Vorona. Dar nu i-a tihnit prea mult, întrucît nişte călugări, la ordinul starețului acelei mănăstiri,care, în treacăt fie spus era grec, l-au săltat pe sus şi l-au dus într-un beci care era folosit drept carceră pentru țăranii certați cu stăreția ce impusese taxe şi poveri mari locuitorilor satelor închinate ei. Intrigat de felul în care era îmbrăcat Cuza (avea haine de negustor) şi de faptul că avea cal frumos, bine îngrijit, starețul vru să afle mai multe despre domnitorul moldovean, însă, neprimind de la acesta  decît răpunsuri în dorul lelii, dete ordin să fie biciuit. Tocmai cînd Cuza era pe cale să încaseze bicele pe spinare, își făcu apariția garda domnească, care restabili ordinea firească a lucrurilor. În cele din urmă, Cuza ținu sfat cu țăranii din partea locului chiar sub gorunul cu pricina, promițîndu-le că le va da pămînt. Din acel moment lucrurile au luat o întorsătură deloc plăcută pentru toate mănăstirile româneşti, şi închinate, şi neînchinate, culminînd cu legea secularizării averilor mănăstirești din 1863. Stejarul lui Cuza este de fapt un gorun dublu, rezultat în urma fuzionării trunchiurilor a doi goruni crescuți foarte aproape unul de altul.

Stejarul cu icoane de la Bădeana (jud.Vaslui)

Cocoțat pe un deal, stejarul de la Bădeana a crescut nestingherit timp de cîteva secole. Pînă într-o zi, cînd, la adăpostul coroanei sale bogate s-a aciuat un tip deosebit de pios. Acesta, într-un moment de maximă încordare creştină, avînd probabil o revelație sau ceva asemănător, s-a apucat să cioplească cu multă rîvnă în trunchiul stejarului, nişte locaşuri de forma unor casete, în care a pictat icoane. Şi uite-aşa, fără voia sa, însă cu voia Domnului şi mai ales prin stăruința ferventului religios, stejarul nostru s-a trezit cu nici mai mult, nici mai puțin de patru scorburi mari şi late în trupul său (30 cm/30 cm), de crăpau de ciudă pînă şi cei mai seculari stejari din țara noastră, că nu au şi ei asemenea mîndreți de scorburi. Şi s-a mai pricopsit stejarul din Bădeana şi  cu niște icoane de toată frumusețea, la care venea să se roage lumea din ținutul acela. Totuşi, se pare că icoanele nu au fost tocmai pe placul cuiva, poate vreun păgîn rătăcit dracu’ ştie cum prin locurile astea sau poate unul căruia îi plăceau doar icoanele pe sticlă. Cert este că respectivele icoane au fost acoperite cu vopsea verde. Această rea-voință n-a împiedicat însă manifestarea mai departe a credinței religioase de tip totemic. Curînd, noi icoane, provenite de astă dată din vreun magazin bisericesc şi-au făcut apariția în locaşurile verzi. Este posibil ca tocmai spiritul evlavios al locuitorilor de aici sau poate frica de a comite un sacrilegiu să fi determinat supraviețuirea acestui arbore, oamenii neîndrăznind să se atingă de stejarul convertit în altar. Stejarul din Bădeana a mai avut încă vreo doi sau trei frați, cam tot de aceeași vîrstă, situați nu departe de el. Cică ar fi fost şi protejați de lege, dar deh, dacă n-au avut icoane săpate în trupurile lor, au sfîrșit sub securea românului frate cu codrul!

Stejarul de la Mîndreşti (jud. Galați)

L-am găsit într-o după-amiază toridă, bătut de soare, îndurînd cu stoicism căldura înăbuşitoare, singur printre ogoare. Oamenii locului îi spun Stejarul arcaşilor. Bineînțeles, nu poate fi vorba decît despre arcaşii lui Stefan cel Mare. Fără să aibă vreo legătură cu Marin Preda, eu i-aş zice Marele singuratic. Este un stejar fabulos, ajuns la vîrsta de 500 ani şi care plesneşte de sănătate. Fiind potopit de atîta lumină, s-a ramificat aşa de vîrtos încît acum, după 5 secole de cînd s-a ițit din pămînt, la doar 1 metru înălțime de la sol țîşnesc din trunchiul său gros (peste 5 metri circumferință) adevărați arbori maturi, nu ramuri oarecare. Un adevărat spectacol mut, o colosală statuie vie pe întinderile nude ale podişului Covurlui.