Într-o dimineață geroasă de ianuarie a anului 1944, mai exact pe 13 ianuarie, o mare avalanșă de zăpadă răvăşea fața nordică a Pietrosului Rodnei, măturînd totul în calea ei, iar în calea ei se aflau 16 montaniarzi maghiari, membrii echipei de schi din oraşul Salgotarjan, ce îşi doreau cu ardoare să pună piciorul pe cel mai înalt vîrf din Carpații Orientali. La acea vreme, Pietrosul Rodnei se numea Horthy, după numele regentului Ungariei, Myklos Horthy şi constituia cota cea mai înaltă a Ungariei, care, aşa cum bine se ştie, obținuse Ardealul de Nord în 1940, în urma Dictatului de la Viena. În momentul declanșării avalanşei, cei 16 participanți la ascensiune se aflau la cîteva sute de metri sub vîrf, urcînd organizați în 3 grupuri. Valul uriaş de zăpadă a venit peste ei ca o sentință irevocabilă, curmînd în cîteva clipe viețile a 15 dintre ei. Doar o singură persoană a supraviețuit dezastrului, cea care se afla în coada grupului. Aceasta a reuşit să se dezgroape singură din zăpadă şi, cu ultimele puteri, s-a îndreptat spre barăcile militare din vale, unde a dat alarma. Imediat a fost organizată o acțiune de căutare şi salvare, însă totul a fost în zadar. Înhumările celor decedați au avut loc în 3 rînduri, în ordinea în care trupurile au fost găsite şi repatriate (5 pe 22 ianuarie, alte 9 pe 30 ianuarie şi unul mult mai tîrziu, pe 30 iulie).

Vreme de 50 de ani, ecourile acestei tragedii au fost inăbuşite într-o muțenie totală, datorită noii configurații politice de după cel de-al doilea război mondial. Abia în 1994 a avut loc la Salgotarjan, prima comemorare oficială a celor dispăruți în urmă cu jumătate de secol, iar 9 ani mai tîrziu, în data de 13 iulie 2003, era instalată prima placă comemorativă chiar în zona unde avusese loc tragedia, în apropiere de lacul Iezer. Ulterior, în 2019, cu ocazia comemorării victimelor la 75 de ani de la cumplita tragedie, tot în acelaşi loc, a mai fost ridicat un frumos monument alegoric, la inițiativa administratiei oraşului Salgotarjan. Chiar lîngă poteca ce urcă spre vîrf, o carte cu coperțile larg deschise, aminteşte drumeților teribila poveste. Cele 15 suflete plecate prematur trăiesc în amintirile unora şi-n gîndurile altora.

Am devenit conştient de această stare de lucruri abia anul trecut, cînd am urcat pe Pietrosul Rodnei pentru a celebra 20 de ani de cînd am pus piciorul pentru prima dată pe acest vîrf. Întotdeauna mă gindisem la Pietrosul Rodnei ca la un sanctuar al naturii, fără a bănui că ar putea exista o asemenea jertfă. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Foarte interesante aceste articole. Chiar
muncești să strangii informații inedite, nu doar dai copy- paste. Și eu mă întrebam ce e cu monumentul de lângă Lacul Iezer.
Mulțumesc mult pentru apreciere. Nu caut musai ceva inedit, scriu doar despre lucrurile cu care rezonez foarte tare.