În aerul rece al dimineții, pădurile nesfîrșite ale munților Tarcău moțăiau într-o încremenire totală. Ajunsesem în inima codrului bătrîn. Pulsul sălbăticiei reverbera cu intensitate în mine. Intrus. Eram înconjurat de uriaşi maiestuoşi, cu trunchiurile groase, acoperite de mușchi sau împănate cu iască. Unii dintre ei, învinşi în lupta cu stihiile dezlănțuite ale naturii, zăceau prabușiti la pămînt, dezrădăcinați sau frânți de mijloc ca într-o adîncă reverență. Paşii mă purtaseră printr-o pădure seculară în care omul nu a intervenit în nici un fel. La marginea acesteia, dădusem peste urme de urs. Apoi, pe măsură ce mă afundam în ea oarecum şovăielnic, am întîlnit urme de cervide şi, nu mult după aceea, am zărit și urmele enigmaticului rîs. Îmi place să cred că-i merge bine prin locurile astea rîsului, căci urmele sale m-au însoțit pe cea mai mare parte a traseului parcurs.
ÎN CREIERII MUNȚILOR 