Lumini şi umbre

Cînd îşi arătă fața dinspre miazănoapte scăldată-n culorile asfințitului, Elbrusul îmi aruncă niște ocheade care mă înfiorară. Sub mîngîierea blîndă a razelor solare, cele două moațe albe ale sale erau scufundate adînc în somnul lor geologic, netulburat de secole. În înşeuarea care le separă, dispuse aidoma unui acordeon cu burduful larg deschis, seracuri imense de gheață păreau cuprinse de o vîlvătaie incandescentă. În aer pluteau acordurile reci şi mute ale unei partituri de-a pururea înghețate. Lumina, umbra şi penumbra alunecau haotic peste întinderile albe, fugărindu-se neîncetat printre ghețurile încremenite. Uneori mai şovăiau la apariția vreunei nuanțe roz sau galbene, sau poate chiar albastre, dar apoi, repede îşi reluau cursa nebună. Şi după ele, privirile mele hipnotizate. Şi gîndurile, mai ales gîndurile. Visul devenit realitate se transformase iar în vis.