Impressions from Mont Blanc (Gouter route)

Anual, pe Mont Blanc urcă în medie 20000 de turiști . În 2016, doi dintre aceștia eram noi: subsemnatul și prietenul meu Cătălin. Întreprindeam o nouă expediție în Alpi, după o pauză de patru ani. Era cea de-a patra tură alpină a noastră.

Versantul italian, versantul francez – doua fețe complet diferite ale aceluiași munte, pe care aveam să le cunoaștem în foarte mare detaliu. Pe cea italiană a trebuit să luptăm cu muntele, pe cea franceză a trebuit să luptăm cu noi înșine. În prima variantă nu am avut  nici o șansă , în a doua, da.

În data de 18 iulie, ne aflam pe partea franceză a Mont Blancului, la Nid d’Aigle, 2372 m altitudine, după o călătorie de cîteva ceasuri bune, în care am folosit și schimbat multe și diverse mijloace de transport în comun (autobuze, autocar, telecabină,  tramvai cu cremalieră). Plecasem dis de dimineață de la refugiul Monte Bianco, în apropiere de stațiunea italiană Courmayeur, cu gîndul să încercăm o a doua și ultimă ascensiune a Mont Blancului din tura asta, după ce avuseserăm o primă tentativă eșuată pe ruta Gonella, de pe partea italiană , iar acum începeam să urcăm pe cea mai populară rută de ascensiune pe Mont Blanc: ruta Gouter. Nu aveam la dispoziție decît 2 zile, fiind la finalul unei ture de 12 zile. Erau orele 14. Cohorte întregi de turiști coborau sau urcau pe poteca dintre Nid d’Aigle și cabana Tete Rousse. Toate națiile posibile erau prezente!

Mergem avînd în față mereu abruptul stîncos al lui Aiguille  de Gouter; îl vom cățăra la noapte pentru a ajunge la refugiul Gouter, care acum lucește în soarele arzător, la 3817 m altitudine.

În două ceasuri, iată-ne ajunși la cabana Tete  Rousse (3167 m alt.), amplasată foarte frumos, pe un promotoriu stîncos de pe care nu mai știi unde să te oprești cu privirea: abruptul pietros pe marginea căruia stă cocoțat refugiul Gouter, creasta salbatică și extrem de ascuțită a lui Aiguille de Bionassay, ghețarul puternic crevasat Bionnassay sau, puțin mai departe, lanțurile muntoase ale Prealpilor, Aravis si Fiz din Haute- Savoie. Aici am petrecut tot restul zilei și o foarte mică parte din noapte.

Cabana Tete Rousse este una modernă, cu dotări care vădesc grija față de mediu – numeroase panouri solare montate pe pereții exteriori, wc-uri ecologice etc. Probabil că, de atît de multă preocupare pentru ecologie, au uitat să mai încălzească și camerele, lăsînd treaba asta pe seama turiștilor care dorm peste noapte ( unde-s multi puterea crește și aerul peste noapte se-ncălzește!). Nu știu dacă asta este o regulă, însă camera în care am fost cazați, era foarte rece. Păturile și pernele erau extrem de soioase, făcute dintr-un material nerespirabil, mirosind a transpirație. O noapte aici costă 65 euro, cu demipensiune inclusă. La fel costă și dacă vii fără rezervare și, negăsind nici un loc, dormi în sala de mese. Personalul care deservește cabana este de o politețe glacială sau chiar ușoară indiferență, aș putea zice. La ora 7 p.m se servește cina, iar la 1 a.m micul dejun, pentru cei care pleacă în traseu spre vîrf. Spre deosebire de cabanele italiene, unde ai parte de multă omenie și de un adevărat festin culinar indiferent de altitudine, aici nu pot spune că am fost încîntat de mîncarea servită de francezi. Cina treacă-meargă, cu 2 feluri de mîncare, unul rău,unul bun, fără nici o feliuța de pîine. În schimb, micul dejun a fost de o zgîrcenie exemplară.

 

 

Aiguille de Bionnassay este una din marile revelații trăite de mine pe Mont Blanc. Nu am să fac uz de termeni extatici pentru a-l descrie, ci mă limitez doar la a spune că este de o sălbăticie impresionantă. Am fost privilegiat să-l pot observa pe îndelete, atît de pe partea italiană, cît mai ales de pe cea franceză,  în condiții atmosferice  perfecte, în miezul zilei, în culorile apusului și răsăritului sau în negrul enigmatic al nopții, sub lumina pală a lunii.

Abia așteptam să treacă cele cîteva ore pînă la sosirea momentului în care să plecăm spre vîrf. Am apucat să dorm aproximativ 2 ore, în intervalul 22 – 00:30, apoi repede, micul dejun la ora 1 și pregătirea pt. pornirea în traseu. La ora 2 noaptea porneam spre vîrf, pe o lună plină și un calm atmosferic absolut. Înaintea noastră plecaseră deja aproximativ 8 – 9 echipe. Mai întîi am mers pe ghețar pînă aproape de Grand Culoir , pe care l-am traversat cît de repede am putut, pentru a nu fi expuși căderilor de pietre. Am trecut fără probleme. În opinia mea, cred că nu ești în siguranță aici în nici un moment, indiferent ca e zi sau noapte, pentru că se rostogolesc mereu pietre de sus, declanșate de către turiști sau de procese gravitaționale. Înainte mă gîndisem că, dacă urci noaptea, totul o să fie încremenit pe traseu, dar nici vorbă de așa ceva! Mereu am fost însoțiți de zgomotul pietrelor dislocate și rostogolite pe versant. După Grand Culoir urmează cîteva porțiuni echipate cu cabluri oțelite, după care poteca devine foarte vagă, lucru accentuat foarte tare și de întunericul nopții. La lumina frontalei, tot încercam să ne ghidam  după urmele de colțari lăsate pe alocuri în solul umed sau pietriș.

La un moment dat am rătăcit poteca, mă rog traseul, care este extrem de prost marcat cu cîte o bulină roșie (o pată de vopsea veche de culoare roșie). Am pierdut cam o oră din cauza asta. Roca este friabilă, totul se desprinde sau se află într-un echilibru relativ. Am avut neplăcuta surpriză să constat că bolovani de dimensiunea unui trunchi de om se mișcau imediat ce te agățai de ei. Am întîlnit iar cabluri de oțel în ultima parte a urcușului spre Gouter, înainte de a ajunge la vechiul refugiu.

 

Ce bine că ne-am reîntîlnit din nou cu gheață si zăpadă! De aici înainte nu vom mai întîlni nici măcar o pietricică pînă pe vârful Mont Blancului.

După cîteva ore de cățărare nocturnă pe fața stîncoasă și abruptă a lui Aiguille de Gouter, ieșim în sfîrșit pe creasta acestuia, într-o baie de lumină solară. Ce soare orbitor! Dornici să cîștigăm cît mai repede altitudine, am trecut fără să ne mai oprim la refugiul Gouter, direct spre vîrful Dome. Traseul se desfășoară pe fața sud – vestică a acestuia și nu pune nici un fel de probleme tehnice.

 

 

În timp ce urcăm, tot tragem cu ochiul la creasta ce face legătura între Piton des Italiens și vîrful Dome (aceasta se parcurge pe ruta italiană de ascensiune a Mont Blancului). Pe aici ar fi trebuit să mergem și noi în urmă cu 3 zile, dacă nu ne-ar fi întors din drum vîntul năprasnic ce mătura crestele înalte. Nu-i nimic, rămîne  pe data viitoare cînd, cine știe, poate o vom parcurge venind chiar de pe Bionnassay.

 

 

Ce urcuș interminabil pînă pe Dome (4304 m alt)! De fapt nici nu am ajuns chiar în vîrf, ci foarte aproape sub el. În sfîrșit priveliștea se schimbă; de aici, orizontul se deschide larg și putem admira în permanență zona somitală a Mont Blancului. O imensitate albă!  Ce frumos se vede creasta Bosses jalonată de siluetele umane! Doamne ce mult mai avem de urcat pînă pe Mont Blanc! Pornim mai departe, în coborîre ușoară spre Col du Dome , un platou ușor vălurit, iar apoi, în urcuș susținut pînă la refugiul Vallot (4362 m alt) unde facem un popas mai mare (15 min.) pentru a ne reîncărca bateriile.

De la refugiul Vallot începem parcurgerea celei mai interesante și frumoase părți a zonei înalte a Mont Blancului – creasta Bosses, care duce exact pînă în vîrf. Cît de mult îmi dorisem să merg pe creasta aceasta de zăpadă, prelungă, îngustă și cu hăuri adînci de o parte și de alta ei! Seamănă întrucîtva cu cea a Castorului din Monte Rosa, doar că este mult mai lungă și mai expusă.

 

După Petite Bosse a mai rămas doar aruncătură de băț, cum se zice, deși mai sînt cîteva antevîrfuri pînă la punctul culminant.

La ora 12:30 pășeam, cuprins de o euforie și o senzație de împlinire greu de descris, pe vîrful cel mai înalt al Alpilor. Trecuseră aproximativ 10 ore de cînd plecaserăm cu noaptea-n cap de la cabana Tete Rousse. Ce bucurie să vedem și să revedem atîtea vîrfuri și creste, să ne reîntilnim cu o parte din munții pe care i-am bătut cu piciorul în anii din urmă sau pe care i-am cutreierat mental în nenumărate rînduri!