O oră și douăzeci de minute am stat pe vîrf. Vîntul adia slab, nori erau foarte puțini și doar în depărtare. Acesta a fost momentul de apogeu al explorărilor noastre alpine, începute în urmă cu 8 ani. Îi tot dădusem tîrcoale cu ochiul în cîteva rînduri, ba din Monte Rosa, ba din Gran Paradiso, i-am cunoscut și simțit sălbăticia de pe fața sa italiană, fără să ne lase totuși să ajungem atunci pînă pe creștetul lui. Uite ca acum ne-a permis și ne-a primit cu brațele deschise, ca să zic așa.
Cred că de aici ai cea mai completă imagine asupra Alpilor. În fond e și normal, doar e cel mai înalt vîrf din întregul lanț alpin. Franța, Italia și Elveția erau toate la discreția ochilor noștri! Am încercat să-mi întipăresc în minte cît mai multe detalii din ampla panoramă care mi se deschidea în fața ochilor. Imposibil cu asemenea puzderie de vîrfuri și creste! Noroc de aparatul foto! Cîteva dintre acestea:
Vine și momentul cînd trebuie să începem coborîrea. O facem foarte agale, atît din precauție(zăpada devenise moale) , cît și din dorința de a petrece cît mai mult timp în zona înaltă a Mont Blancului. Ce fain mai e să ai muntele doar pentru tine! La orele 14 Mont Blancul este un munte aproape lipsit de turiști. Ici colo ce mai vezi cîțiva întîrziați, așa ca noi. Acesta e marele avantaj de a porni tîrziu în traseu (sau de a te deplasa într- un ritm mai incet decît majoritatea): nu ai parte de îmbulzeala pe potecă, nu stai prins în ambuteiajele create în punctele mai delicate, nu te presează nimeni din spate să te miști mai repede sau să te dai la o parte.
Pe măsură ce coboram, se făcea tot mai cald. Slaba adiere a vîntului de pe vîrf dispăruse complet. De la refugiul Vallot și pînă la refugiul Gouter am mers pe o caniculă teribilă ce ne moleșea puterile. Parcă eram în Bărăgan, nu în Mont Blanc, la 4000 m altitudine. Am ajuns pe la orele 16:30 – 17:00.
Politica refugiului Gouter față de turiștii care le calcă pragul și vor/au nevoie să doarmă peste noapte acolo fără sa aibă rezervare, este de un mercantilism atroce. Rareori mi- a fost dat să experimentez așa ceva în cabanele montane! Nu am avut în intenție să dorm la refugiul Gouter, însă oboseala și suprasolicitarea organismului în ultimele cîteva zile, ne-au făcut să reconsiderăm planul de a coborî în aceeași zi la Tete Rousse, unde lăsasem o parte din lucrurile noastre. Cabana era în întregime ocupată, sala de mese se închide noaptea, așa că singurul loc unde puteam rămîne peste noapte era camera pentru depozitarea bocancilor și a echipamentului tehnic. Este vorba despre o cameră complet neîncălzită, în care poți dormi stînd în fund sau întins pe niște bănci de lemn înguste.
80€/persoană a trebuit să plătim pentru luxul de a dormi în camera bocancilor. Nu se ține cont că dormi în pat sau pe bancă, într- o cameră încălzită sau în holul de la intrare, tariful este același – 80€. Chestia asta este un fel de admonestare financiară, ca o pedeapsă, pentru că în mod normal, dacă faci rezervare, plătești undeva în jurul a 40 sau 50 €. Am dormit pe bancă aproximativ 2 ceasuri, între orele 23 si 2 noaptea. La ora aceea pleacă lumea spre vîrf. Cum am văzut că încep oamenii sa se echipeze pentru traseu, ne-am și dus în dormitoarele de sus, calde; am găsit două paturi libere și ne-am culcat și noi normal. Ce alte costuri am mai avut aici: 45 euro demipensiune (spre deosebire de Tete Rousse, mîncarea aici a fost excelenta) si 7 € o sticlă de 1,5 l de apă.
Refugiul Gouter e foarte frumos, o bijuterie arhitecturală, foarte bine integrat în peisaj, și cu o formă ovală ce te trimite cu gîndul la un ozn sau o navă spațială. Ce mi-a plăcut aici cel mai mult a fost să stau pe balconul metalic, circular al refugiului și să mă uit în hăurile de sub el.
Am plecat de la refugiul Gouter la 10:30, iar la 13:30 eram deja din nou la Nid d’Aigle. Se închidea fereastra temporală în care fuseserăm prezenți pe partea franceză a Mont Blancului.
ÎN CREIERII MUNȚILOR 