Georgia on My Mind

Ziua a cincea: Cabana Bethlemi – tabara de basa avansata – Khmaura

Mă trezesc după o noapte în care am dormit și mai mai puțin decît în cea precedentă. Deocamdată nu mă resimt foarte tare, am o toleranță destul de mare la privarea de somn. Sper doar să nu mai treneze situația asta prea mult, că totul are o limită. În schimb, am o mare poftă de mîncare.

Planul pe ziua de azi era să ne mutăm cu totul în tabăra de bază avansată și apoi, după puțină odihnă la amiază, să facem o tură scurtă de recunoaștere pînă la altitudinea de 4000 – 4100, în zona Khmaura Wall, celebră pentru căderile de pietre. E bine să știm pe unde ne vor purta pașii în noaptea în care vom porni spre virf. Zis și făcut!

Mai întîi, petrecem în tihnă dimineața însorită, delectîndu-ne cu priveliștea din jur în timp ce servim dejunul afară, pe piatra cea mare și plată situată chiar în fața intrării în cabană.

S-a făcut și ceasul cînd trebuie să ne îndreptăm spre cortul nostru din ABC. Bielorușii erau voioși nevoie mare și sărbătoreau la cort reușita lor pe vîrf. Acum e rîndul lor să facă liniște ca să ne putem odihni; oricum, nu peste mult timp vor pleca la vale. Nu reușim decît să ne relaxam stînd lungiți.

În cele din urmă ajungem și la Khmaura Wall. Întreaga zonă este răvășită de procesele gravitaționale ce se desfășoară aici cu o frecvență și intensitate ieșite din comun și care, combinate cu dinamica gheții în acest sector, dau naștere la o topografie foarte complicată, făcînd orientarea și navigarea mai problematice. Totul este într-o continua transformare: blocuri uriașe și bolovani răspîndite haotic, acumulări de pietre și bolovani de-a valma, uneori chiar sub formă de valuri succesive, paralele, pînze de grohotișuri. Pînă și crevasele pe care le întîlnim sînt împănate cu bolovani și pietre, captușite atît pe margini, cît și pe pereții interiori, cu o pastă mocirloasă maronie. O adevărată încleștare între pămînt și gheață. Chiar dacă mă aflu în plină zonă glaciară, ceva de aici mă trimite cu gîndul la întinderile deșertice. Nisipul maro-roșiatic și praful fin de aceeași culoare sugrumă albul gheții și zăpezii.

 

 

 

 

 

Mergem pînă la o altitudine de aproximativ 4000 – 4100 m, suficient cît să vedem în depărtare un mare serac pe partea dreaptă a sensului de urcare. Facem apoi agale cale-ntoarsă, fapt ce ne permite să studiem pe îndelete fața sudică a Kazbekului. Înainte de a ne retrage la cort, ne oprim la un pîrîaș ce șiroiește pe suprafața zăpezii și ne umplem gurdele cu 4 litri de apă, folosind  pentru prima dată sistemul de filtrare a apei, achiziționat de Cătă înainte de a porni în expediție. Cu un asemenea dispozitiv, imi zice Cată, putem bea si dintr-o baltă stătută, fără să avem probleme digestive.

Pe la 8 seara, ne băgăm în sacii de dormit. Avem cam 5 ore de odihnă înainte. Mă gîndeam că voi putea dormi măcar puțin, avînd în vedere deficitul de somn din noaptea precedentă. Din păcate, n-am reușit să pun geană pe geană absolut deloc, chit că am numărat sute de oi în gînd, am aplicat tehnici de relaxare și am ascultat tot felul de muzici. Nimic nu a dat roade. Rămîn măcar cu niște audiții făcute în creierii munților. Nu mi se întîmplă prea des să ascult Diana Krall , Anathema sau Pink Floyd la 4000 m altitudine, într-un cort, la tîmpla Kazbekului.

Ziua a șasea: Tabăra de bază avansată – vîrful Kazbek – cabana Bethlemi

Pornim la 2 noaptea. Mergem într-o liniște mormîntală, învăluiți cînd și cînd de pînze subțiri de ceață, pe măsură ce ne apropiem de platoul Maili, ce se desfășoară între 4200 și 4500 m altitudine.

Zăpada trosnește sub bocancii noștri în timp ce străbatem întinderile platoului Maili, în lumina obscură a dimineții. O imensă mare de nori scaldă întreaga cîmpie rusă. Practic, tot ce pot cuprinde cu privirea de aici către nord, este acoperit de un plafon compact de nori, care pare că este în prelungirea acestui platou. În lumina aceea difuză, cu tonuri alb-albastre-cenușii, am senzația că mă aflu undeva în Antarctica sau Arctica, chiar dacă nu am fost niciodată pe acolo. Ne îndreptăm pașii încet dar sigur către Rusia, pe al cărei teritoriu vom pătrunde ilegal atunci cînd vom apuca poteca într-o ușoară spirală pe conul Kazbekului.

Pe măsură ce se luminează, începe jocul fantastic de culori și reflexii ale răsăritului. Întregul platou al Kazbekului este pictat acum în nuanțe de roz.

 

 

Sînt cuprins de emoție la gîndul că aș putea zări muntele Elbrus. Mă tot uit în spate în timp ce urc, doar doar l-oi vedea. În sfîrșit, dau ochii cu Elbrusul în depărtare, la 200 km distanță de locul în care mă aflam. Visul meu cel mai vechi din viața mea de montaniard capătă acum o consistență deosebită. Mă uit la el și nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred ce frumos ne primește Kazbekul, permitîndu-ne să vedem pînă în cele mai îndepărtate unghere ale întregului lanț caucazian, în timp ce urcăm spre creștetul său! Las imaginile să vorbească:

Pe măsură ce urcăm în altitudine, panta devine tot mai accentuată și poteca tot mai expusă, în stînga noastră căscîndu-se un mare hău alb. Facem pauze dese, pentru odihnă, alimentare și poze.

Dacă pînă în șaua dintre cele două vîrfuri ale Kazbekului nu prea s-a făcut simțit vîntul, ei bine, cînd am ajuns acolo, am intrat în bătaia sa directă. Cît timp am făcut popas aici, am stat de vorbă cu un ghid georgian ce însoțea un grup de aproximativ 6 -7 persoane. Ne-a arătat cu bucurie și din proprie inițiativă vîrfurile mari ale Caucazului: Dykh Tau, Koshtan Tau, Shkara, Bezengi, Ushba. Cînd a aflat că venim din Romania, ne- a întrebat dacă nu-l cunoaștem pe ghidul montan Marian Anghel. Ce mică e lumea, mi-am zis. Sigur că-l cunoșteam, doar am participat un curs de alpinism hivernal organizat de el, în urmă cu mulți ani. Ne-a rugat să-i transmitem salutări din partea lui, lucru pe care l-am și făcut de altfel, fără a-i preciza numele însă, întrucît nu mi l-am mai amintit.

După o pauză de vreo 10 -15 minute începem să urcăm ultimii 200 m care ne mai despart de vîrf. Aceasta este și porțiunea cea mai grea din punct de vedere tehnic: o pantă de aproximativ 40° -45°, acoperită frecvent cu gheață/crustă de gheață. Din șa am observat cum oamenii urcau pe o potecă în cîteva zig zaguri foarte strînse. La început am folosit și noi poteca asta, însă după un timp, am considerat ca e mai bine să atacăm frontal panta, urcînd pieptiș. Și în timp ce făceam treaba asta, vîntul ne bătea fără contenire. Mai avem cîțiva pași și gata, sîntem pe Kazbek la 5033 m altitudine, prima dată cînd ajung la o asemenea altitudine. O bucurie imensă mă cuprinde. În fața mea se desfășoară întregul lanț caucazian, cu toate vîrfurile sale mari pe care le vad ca-n palmă. Mă simt privilegiat de soartă. Mulțumesc lui Dumnezeu și muntelui pentru acest privilegiu. Pentru că , de regulă , vremea aici este foarte imprevizibilă, predominant neprielnică. Chiar si azi, în pofida cerului senin, vîntul bate apring, rece și tăios. Nu putem sta mult timp aici în atari condiții de vînt, așa cum îmi făcusem iluzia ca vom zăbovi pe vîrf o oră, după cum ne e obiceiul. Plecăm dupa un sfert de oră, cam în același timp cu ceilalți.

 

 

 

 

 

Coborîrea o facem intr-un ritm oarecum alert, în orice caz,  fără prea multe pauze ( două pauze mici pentru ajustarea echipamentului am facut din șa pînă la cort), presat și de faptul că pe Cata îl doare capul. Simte că dacă se oprește îl ia somnul. Adevărul este că sîntem rupți de oboseală iar soarele dogoritor ne moleșește și mai tare. Eu am o carență severa de somn, cu doua nopți nedormite, iar Cătă nu stă nici el cu mult mai bine la capitolul acesta. În sfîrsit, ajungem înapoi la cortul nostru. Tragem un pui de somn de vreo două ore jumate, după care ne strîngem tot calabalicul și purcedem mai departe,  în jos, spre cabana Bethlemi.

Ziua a șaptea: Cabana Bethlemi – Kazbegi

Mă trezesc revigorat, după un somn adînc, de 7 ore. Cătă doarme ceva mai mult. Azi avem drum lung de parcurs, pînă la Kazbegi. Afară domnește ceața.

Ne luăm rămas bun de la cabanier și pornim la vale, din nou pe ghețarul Gergeti. De data asta îl parcurgem în condiții de white out.  La ieșirea de pe ghețar, facem un popas prelung cauzat de faptul că a dat în noi febra căutatorilor de aur, mă rog aurul prostului, după cum e cunoscută denumirea populară a piritei. Exact la marginea ghețarului, micul torent subglaciar scotea/transporta  de sub gheață minerale de pirită. Ne-am apucat să căutăm sistematic prin apa rece exemplare cît mai frumoase și lucitoare. Îmi aduc aminte că la fel făcusem si în urmă cu un an, cînd, în timp ce coboram pe ghețarul Miage, căutam cuprinși de o stare febrilă, cristale de Mont Blanc.

După ce trecem și de torentul glaciar ce ne pusese probleme la urcare, de data asta menținîndu-ne pe malul sau stîng, ne mai desfătam un ceas jumate tot admirînd și fotografiind florile multicolore ale pajiștii alpine din zona Sabertse. M-au impresionat puternic  clopoțeii de munte, mai mari și mai bulbucați decît cei din Carpați.

Din șaua Arsha și pînă la mănăstirea Stepansminda nu mai urmăm calea pe care am venit, ci continuăm spre stînga, pe o potecă pe care am vazut că o foloseau cărăușii cu caii lor.

Din păcate nu am mai putut dormi la Maya, întrucît toată pensiunea era ocupată de un grup numeros de ruși. Dar Maya ne-a rezolvat repede problema prin cîteva telefoane. Ne-a făcut rost de o cazare nu departe de ea, în condiții absolut superbe.

După ce ne-am cazat, am tras o tură rapidă pînă la un magazin de fructe și legume, de unde ne-am întors încărcați cu pepene roșu, pepene galben și piersici. Cuvîntul de ordine: îmbuibare. Dupa 6 zile de hrișcă, musli și supă liofilizată, era cazul sa ne dedăm plăcerilor pîntecului, tot în stil vegetarian desigur.

Ce frumos se vedea Kazbekul în ceasul serii!

Ziua a opta

A venit și momentul să ne luăm rămas bun de la Kazbek. Nahvamdis! – adică ne vedem mai tîrziu/pe curînd, pentru că, intr-un viitor nu foarte îndepărtat, sper să pot urca acest munte minunat si pe partea rusească, despre care stiu sigur că e foarte sălbatică.

Acum stăm înghesuiți pe bancheta din spate a unui maxi taxi hodorogit (da, am zis să  experimentam si marshrutka) si așteptăm de peste o oră să plecăm spre Tbilisi, iar de acolo, mai departe spre inima Svanetiei, Mestia. Vom petrece o zi întreagă pe drumuri, întrucît avem de străbătut Georgia dintr-un capăt în altul. Sîntem pe cale să începem etapa a doua a călătoriei noastre, însă despre asta voi vorbi într-o postare viitoare.